O zi banală de miercuri...

Zi banală de miercuri. Mă duc hotărâtă să îmi iau abonament la metrou. La Unirii, gândindu-mă că poate sunt toate cele trei case deschise, cu toate că doar una este pentru studenți și elevi, paradoxal, ce să vezi? O singură casă deschisă, coadă de câțiva metri. O doamnă începe să se certe cu casierița, prin urmare, reușește ceea ce și-a propus: se deschid și celelalte case. Degeaba, coada s-a făcut la fel la toate cele trei. O altă doamnă, după ce a stat o jumătate de oră, cu toate că avea prioritate pentru că era donator, când ajunge la ghișeu este trimisă la altă casă...altă coadă. Noroc cu un domn care îi dă prioritate. Se mai scurg 10 minute, o doamnă cu un copil de vreo 5 anișori, se roagă să fie lăsată în față. Fetiței i se făcuse rău. Unii strâmbau din nas, alții parcă i-ar fi dat întâietate, dar le-ar fi părut, totuși, rău că pierd încă 2 minute din viață. În sfârșit, o ființă "umană", în adevăratul sens al cuvântului, o bagă pe femeie în față, la casă. După 45 de minute de așteptat ( și asta nu este mult față de cei care au stat pe puțin o oră, ieri sau alaltăieri sau poate chiar și azi) ies mâhnită cu cartela de metrou în mână.

Aproape ajung acasă, dar îmi amintesc că trebuie să intru la supermarket. Acolo, ce să vezi? Coadă, bineînțeles. Vreo 2-3 case deschise și acolo. Scria undeva că dacă ești a patra persoană la casă, primești câțiva lei. Ce prostie! Aș fi primit sute dacă stăteai să te uiți la câtă lume era în fața mea. În final, ajung la casă, înaintea mea era o bătrânică ce își cumpărase niște mere. Culmea, merele nu puteau fi bătute pe casă.

Mă întreb acum: S-a meritat să stea doamna aceea la coadă ca să iasă cu mâna goală de acolo? Cum s-o fi simțit? Chiar nu se putea face nimic? Având în vedere că are o anumită vârstă. Și acum vine altă întrebare, revenind la metrou: Este posibil așa ceva? Este firesc să se întâmple astfel de lucruri doar din nepăsarea unora? Unde se greșește mai mult? Nu se pot găsi soluții ca o societate ca a noastră să funcționeze corect? Eu cred că da. Simțeam nevoia să scriu asta...